1 mai plin de amintiri

Nu stiu cum se face ca mereu imi aduc aminte. Imi aduc aminte de el de sarbatori, cand trebuia sa aniversam ceva sau cand stiu ca intr-o anumita zi a facut ceva deosebit pentru mine. Anul trecut de 1 mai eram impreuna. Am fost la o cabana si a fost minunat. A doua zi era absolvirea mea. Navalita de melancolie m-am uitat la pozele de acum 1 an. Doamne, cat de fericiti paream! Cum ii sclipeau ochii cand ma privea. Acum e cu alta, stiu asta si am acceptat-o. Pacat insa ca eu ma mai gandesc la el. Din cand in cand. Nu tot timpul. E pacat pentru ca doare sa te uiti in trecut, iar eu vreau sa ma uit inainte.

A trecut suficient de multa vreme. Mult prea multa vreme ca sa il fi uitat. Sunt capabila sa dau cele mai bune sfaturi, sunt capabila sa ii ajut pe ceilalti, dar cand vine vorba de mine parca iau cele mai tampite decizii. Nu stiu de ce. Nu stiu de ce gandesc cu inima, de ce nu imi amintesc si lucrurile urate din ceea ce a fost in loc sa ma gandesc numai la cele frumoase. Probabil ca daca as fi facut asta, as fi trecut mult mai usor peste tot. Acum nu mai sufar. Si asta e bine. L-am revazut de doua ori in ultima saptamana, eram in aceeasi gasca de amici, dar atunci parca imi era un strain.

Uneori stau si ma intreb. Unde sunt promisiunile alea in care imi spunea ca o sa fim mereu prieteni, unde sunt promisiunile alea cand imi spunea ca va fi mereu alaturi de mine? S-au dus. De fiecare data cand l-am revazut mi s-a parut ca il simt din ce in ce mai strain si de prea putine ori l-am simtit ca pe omul pe care o data l-am cunoscut cel mai bine dintre toti.

Just a girl